INTERVIU | Miriam Bulgaru a pus tenisul pe "hold" pentru Bac. O adora pe Sorana, s-a accidentat imitându-i pe spanioli, şi-a reinventat dreapta, face trecerea la senioare fără antrenor şi are serviciul "în service". Aşa s-o ştie lumea! "La orice meci de-al meu este puţin show"

12 aug 2017 4108 afişări Comentează şi tu Tenis
INTERVIU | Miriam Bulgaru a pus tenisul pe "hold" pentru Bac. O adora pe Sorana, s-a accidentat imitându-i pe spanioli, şi-a reinventat dreapta, face trecerea la senioare fără antrenor şi are serviciul "în service". Aşa s-o ştie lumea! "La orice meci de-al meu este puţin show" Miriam de la A la Z. Fotografii: Facebook @Miriam Bulgaru 18 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7966/16687625/1/miriam-1.jpg

Vine din Alba şi, mărturiseşte, simte că tocmai a trecut un prag psihologic. După o primă finală ITF a carierei, jucată în mai 2016, la Galaţi, au urmat două meciuri în care parcă "s-a tăiat" când a simţit că este aproape de finală. A fost o semifinală în iulie 2016, la Târgu Jiu, unde a condus-o pe Jaqueline Cristian cu 6-1 şi unde, mai apoi, a pierdut următoarele două seturi la 5 şi la 2. Şi o semifinală la Curtea de Argeş, la jumătatea lunii iunie a acestui an – în care a condus-o pe Georgia Crăciun cu 6-3, însă a pierdut apoi la 2 şi la 3. La Târgu Jiu, Miriam Bulgaru a pus din nou mâna pe un trofeu. Şi s-a bucurat nespus.

  • Miriam Bulgaru este a doua jucătoare de 18 ani a României în clasamentul mondial, după Georgia Crăciun, potrivit ierarhiei actualizate la începutul acestei săptămâni.
  • Născută pe 8 octombrie 1998, Miriam a făcut, luni, un salt de 33 de locuri în clasamentul oficial WTA, până pe poziţia 639. Sportiva din Alba Iulia vine după două săptămâni de concurs bune la Târgu Jiu: o primă finală a anului, urmată de o semifinală, în concursuri consecutive.

Un dialog degajat, cu o Miriam Bulgaru care simte că în această vară a dat drumul la braţ şi a reuşit să joace mai aproape de potenţialul ei adevărat, scoate la iveală povestea fetei care s-a accidentat la umăr, dar care nu a trebuit să schimbe mişcarea la serviciu - aşa cum a fost cazul Soranei Cîrstea (cu care, sic!, seamănă izbitor) sau al Mariei Şarapova, ci lovitura favorită - dreapta. Detalii legate de tehnică şi viaţa pe circuit.

Game-ul de o jumătate de oră care "i-a omorât" a doua semifinală consecutivă: "Am simţit că am explodat puţin"

A fost mai întâi o finală, apoi o semifinală la Târgu Jiu. Cum te simţi după aceste rezultate bune – ca joc şi ca nivel de încredere?
Da, au fost două rezultate ok. La început, m-am dus acolo cu nişte obiective pe care le-am urmărit şi, acum că s-au încheiat aceste două turnee – din păcate nu trei, pentru că la ultimul am fost nevoită să mă retrag, pot spune că mi-am îndeplinit obiectivele. Am crescut, sunt mai matură în joc şi pe plan mental – mult, mult mai solidă. Am jucat 24 de seturi, aproape toate meciurile în decisiv şi le-am câştigat pe toate cele cu decisiv! Ce am pierdut – au fost două seturi. Normal, asta îmi dă multă încredere. Acum, mă simt foarte puternică din punct de vedere mental. Şi mă simt puternică şi fizic, după maratoanele pe care le-am avut.

Pentru că tot ai adus deja în discuţie cele 24 de seturi şi am văzut că ai scris şi pe Facebook despre asta – spune-mi, ce este mai greu de gestionat: partea fizică – oboseala acumulată, sau partea mentală – să te mai poţi concentra, să rămâi atentă, să mai găseşti motivaţie?
Puţin partea fizică a început să cedeze din turul doi de la al doilea turneu. Am început să simt nişte dureri la spate. Dar nu m-au încurcat. Am continuat până în semifinale, fără să mă gândesc prea mult la asta. Cred că, până la urmă, semifinala a doua am pierdut-o din cauza mentalului, pentru că au fost grele meciurile acelea lungi. Iar acolo, s-a jucat la 1-1 game-ul acela – o jumătate de oră! Şi l-am pierdut...

Un game – o jumătate de oră?
Da! Am simţit că am explodat puţin, mental, şi nu am mai putut să mă concentrez. Eram în primul set. Şi a fost un game de 30 de minute!

Genul de game care îţi câştigă sau îţi omoară un meci...
Exact.

Două finale la dublu alături de Ema Bogdan, apoi meci în primul tur la Târgu Jiu: "I-am spus sub formă de glumă: ştii, ai adversara în faţă"

Miriam Bulgaru a avut-o ca parteneră de dublu pe Elena Bogdan de cinci ori în 2017, din şase turnee în care s-a înscris şi la a doua probă. În Egypt, în februarie, cele două au jucat o primă finală, cedată la perechea belgiană Geukens / Kempen, iar la cumpăna dintre lunile iunie şi iulie cele două au luat trofeele mici la Bucureşti, fiind învinse în ultimul act de Cristina Ene şi Alexandra Perper.

Ai jucat dublu în ultima vreme cu Ema Bogdan. A fost o parteneră stabilă pentru tine. Cum aţi ajuns la colaborarea aceasta?
Ne înţelegem foarte bine în afara terenului. Suntem genul de persoane care ne înţelegem şi ne completăm. Avem prietenia asta de doi ani şi, în general, dacă te înţelegi atât de bine şi ai o conexiune, asta se vede şi în teren. Am încercat. A mers câteva turnee, însă parcă nu e exact ceea ce căutăm fiecare dintre noi. Eu, sincer, mă aşteptam  să avem o legătură şi mai bună şi pe teren, pentru că în afara terenului – o avem. Am reuşit două finale anul acesta – nu este un lucru rău, dar lumea ne vedea câştigând şi WTA-uri...

Cum s-a legat prietenia?
La antrenamente. Eram colege de cameră la Bucureşti. Ne antrenam împreună şi, fiind amândouă din provincie, stăteam împreună.

Când aţi aflat că jucaţi una împotriva celeilalte, la Târgu Jiu, cum aţi reacţionat? Aţi glumit pe seama asta?
Prima dată eu am văzut. Ne aşteptam, pentru că anul acesta am cam jucat aceleaşi turnee. Şi aveam, amândouă, un feeling, că urmează să se întâmple chestia asta – nu tocmai plăcută. Eu am văzut prima şi i-am spus şi ei, sub formă de glumă: ştii, ai adversara în faţă. A fost greu. Nu e comod să joci împotriva colegei de cameră. Dar, a fost un meci fair-play şi, după, am fost din nou prietene.

"Consider că încă nu am făcut complet tranziţia de la junioare. Trecerea sănătoasă este atunci când ai ajuns în primele 300. Pentru mine, junioratul a fost un ‘fail’ la urmă"

Tu nu ai mai jucat meciuri de junioare de anul trecut, de la Mediaş. Cum e trecerea asta, de la junioare la senioare?
Mie nu mi s-a părut atât de greu. Totuşi, consider că încă nu am făcut-o complet. Trecerea sănătoasă este atunci când ai ajuns în primele 300. Dar, am făcut ceva finale în circuitul de ‘femei’. Pentru mine a fost frumos, a fost o motivaţie, în condiţiile în care perioada junioratului nu a fost atât de ‘wow!’. Am avut foarte multă presiune - în momentul în care am ajuns într-un punct în care ştiam că dacă joc bine turneul ăsta apoi pot să ajung să joc la Grand Slam. Eram – ‘Mamă!’. Foarte stresată din acest motiv şi nu am reuşit să îmi fac jocul. Pentru mine, a fost un ‘fail’ până la urmă, dar am învăţat o grămadă de lucruri. Şi consider că am venit în circuitul acesta, mare, cu multă experienţă acumulată. Şi a fost ok pentru mine.

Acum simţi, deci, mai puţină presiune?
Da. Mai ales anul acesta, vara asta, când veneam direct după examenul de Bacalaureat şi nu am avut nici cea mai mică presiune. Chiar am jucat aşa, de plăcere şi mi-a ieşit de la început.

Ai simţit că s-a descătuşat jocul...
Exact. Şi sper să continui şi să fie tot mai bine.

Vorbeai de presiunea de la juniori – era o presiune pe care ţi-ai pus-o tu, singură, sau din exterior?
Erau şi aşteptările mele. Cu un an înainte de situaţia de care îţi povesteam, am avut posibilitatea să joc în calificări la Wimbledon. Dar, am decis să nu merg, pentru că eu, crescută pe zgură, mi-am spus că dacă mă duc prima dată pe iarbă – nu ştiu cât de bine o să fie. Costurile erau mari. Anul următor – am ştiut că din câteva turnee pot ajunge la Roland Garros - care era obiectivul meu. A venit presiunea de la mine, dar şi din afară. Pentru că toată lumea aştepta acel turneu: toţi îmi spuneai – 'ce bine va fi dacă joci acel turneu!' Nu a fost prea ok (n.r. zâmbeşte).

"Pot să îmi amintesc perfect cupa aceea de porţelan, mare. Eram atât de fericită că scria pe ea Locul 1"

Cum arată primele tale amintiri de pe terenul de tenis?
(N.r. - Râde) Drăguţă întrebare. Multă lume mă întreabă: Cum ai ajuns?, Cine te-a dus? (n.r. după o foarte scurtă pauză, în care parcă a luat o decizie importantă, se apucă de povestit) Primele mele amintiri dragi sunt de acum 14 ani. Mi-amintesc un teren de zgură – sigur asta, pentru că pe el am crescut. Şi primul meu trofeu, la vârsta de 7 ani - adică la doi ani după ce m-am apucat de tenis, acasă, la Alba Iulia. Pot să îmi amintesc perfect cupa aceea de porţelan, mare. Eram atât de fericită că scria pe ea “Locul 1” – aşa, frumos. Eram mândră tare de mine. Chiar mă bucur să îmi amintesc de momentul acela.

Mai este şi acum acelaşi entuziasm, sau cum e – a crescut, a mai scăzut, l-ai regăsit? Dacă ar fi să facem, aşa, un grafic – poate sună puţin cam prea ca la şcoală, dar...
Aaaa, creşte entuziasmul, de la trofeu la trofeu! Sunt tot mai fericită. Şi acum, la Târgu Jiu – când a venit un trofeu – nu cel mare - însă pentru mine a fost o mare bucurie. Pentru că nu mai ajunsesem într-o finală de anul trecut de la Galaţi. Oarecum, avusesem un blocaj. Mereu mă opream în semfinale: îmi mai trebuia un set şi, totuşi, mă opream acolo. Sunt foarte fericită că am putut, din nou, să mă văd cu un trofeu în braţe.

Şi, acum, la 18 ani spre 19 ani, cum percepi tenisul?
Tenisul, pentru mine, este în primul rând o lecţie de viaţă. În fiecare zi învăţ câte ceva: cum să fiu – cât de ordonat, cât de punctual. Îţi arată nişte valori. Este o chestie foarte complexă, mult mai mult decât un sport.  Eşti educat şi în afara terenului, trebuie să ai un anumit program şi să nu te abaţi, să fii profesionist şi în afara terenului.

Îţi pune mintea la contribuţie, nu doar muşchii…
Asta nu mai spunem! Este clar! Mentalul din teren reflectat în afara terenului. Trebuie să fii un om foarte echilibrat din punct de vedere mental şi în afara terenului. Tenisul chiar este foarte complex.

"Am un serviciu în creştere. Este în service momentan". Iar "acum vreo patru ani, chiar am ţinut să învăţ această învăţ, ca să mă pot lăuda că ştiu toate loviturile!"

Una dintre acele replici pe care le auzi foarte, foarte des la jucători şi la jucătoarele de tenis este – în meciul de mâine voi încerca să îmi fac jocul. Este standard.
Da.

Pentru tine, ce ar însemna asta? Cum arată jocul tău, ritmul tău, tactica ta – pe care încerci să ţi-o impui ca să câştigi?
Arma principală din jocul meu este dreapta. Multă lume se teme de ea, dintre adversarele pe care le întâlnesc. Uneori, însă, mă gândesc poate că dreapta mea e prea bună şi fac cam multe greşeli neforţate, mai multe decât cu reverul. Dar, în general, este lovitura care îmi dă multe winners. Am un backhand solid, aş spune şi un serviciu în creştere (n.r. - râde). Este în service momentan, îl îmbunătăţesc de la săptămână la săptămână.

Lucrezi special? Câte coşuri de servicii dai la un antrenament?
Nu ştiu. Nu dau foarte multe – poate unul pe zi. Vreau să îmi construiesc un serviciu cu mai multe efecte. În special cu topspin, cu kick – îmi iese tot mai bine şi chiar încurcă adversarele.

Şi în schimburile de pe fundul terenului, cum îţi place să dai?
Şi în raliu îmi place să lovesc cu topspin, pot să liftez foarte bine cu dreapta. Am această abilitate: să trimit o minge care sare mult – doi metri, cred. Am toată gama de efecte la loviturile de pe baseline (n.r. - de pe linia de fund a terenului), pot să lovesc cum vreau – şi lift, şi slice, şi plat. Nu duc lipsă de efecte, variaţie şi opţiuni. Şi scurtele sunt ok. Deci, am un joc variat (n.r. - râde)

Tweenere dai? (n.r. - acele lovituri printre picioare care ridică tribunele în picioare)
Aaaa, da! O ştiu şi pe aceea. Chiar am folosit-o în două-trei meciuri şi am şi făcut punct cu ea! O ştiu: acum vreo patru ani chiar am ţinut să o învăţ, ca să ştiu şi acea lovitură şi să mă pot lăuda că ştiu toate loviturile!

A intrat la liceu sportiv dând probe de baschet şi a făcut un sacrificiu mare înainte de Bac: "Nu am putut să dorm cu decizia. Ştiam că altfel nu pot lua o notă măricică"

Până în momentul acesta al carierei – deşi eşti încă la început – care crezi că ar fi momentul decisiv? Sau un moment decisiv al carierei?
Probabil au fost două. Decizia de a mă înscrie la un liceu sportiv şi de a mă ţine de tenis cu antrenamentele de cinci-şase ore pe zi – deci cu un pic mai puţină şcoală. Alt drum era un liceu bun, pentru că eram ok şi la şcoală, tenis mai puţin - hobby. Cred că acolo a fost o decizie grea şi am avut destule ciondăneli cu ai mei, a trebuit să îi conving. A fost destul de dificil, dar mi-am urmat visul şi am ales liceul sportiv şi să fac tenis profesionist. Am intrat acolo dând probe din baschet. În Alba Iulia, unde am făcut eu liceul, nu am avut clasă de tenis.

Totuşi, ai luat o decizie pe care nu mulţi ar fi luat-o. În primăvară ai luat puţin piciorul de pe acceleraţie la tenis, ca să pregăteşti Bac-ul. De ce ai simţit nevoia să faci chestia asta?
Eu am fost un elev ok. Bunicel. Am avut ambiţia să fiu o învingătoare şi acolo. Tenisul m-a învăţat asta. Nu am putut să dorm cu decizia – ok, eu fac tenis, pot să iau Bac-ul, dar nu cu o notă aşa mare. Ştiam că nu pot fi printre primii altfel, nu pot lua o notă măricică. Şi nu m-am împăcat cu acest gând. Am ales, câteva luni, să mă concentrez pe carte, să o fac bine şi să fiu o învingătoare şi acolo. Şi a fost ca şi când aş fi câştigat un turneu.

Da? Aşa te-ai bucurat când ai văzut nota afişată?
Da. Bine, şi pregătirile au fost grele, exact ca la tenis. Am lucrat mult, dar după notă a fost o bucurie ca după un trofeu.

"Toată viaţa mea de sportivă trebuie să fac nişte exerciţii – o oră, zilnic". Schimbare majoră pe lovitura de dreapta: "am pierdut un an de juniorat, practic, însă pe viitor ştiu că mă ajută"

De accidentări majore ai fost ferită până acum?
Destul de ferită, mulţumesc lui Dumnezeu! Am avut o singură accidentare, acum doi ani. A fost destul de urâtă, pentru că exista posibilitatea şi riscul să ajung la operaţie. Am ales să fac multe exerciţii, recuperare şi am reuşit să trec peste. Mi-a trecut. Însă, toată viaţa mea de sportivă trebuie să fac nişte exerciţii – o oră, zilnic. Trebuie să ai multă răbdare să le faci, însă ştiu că aşa pot ţine accidentările departe de umărul meu.

Ai fost nevoită să îţi schimbi puţin şi mişcarea la serviciu?
Nu. La lovitura de dreapta. Eu am avut o priză de iberic, foarte închisă, iar în iarna aceea am deschis prize destul de mult. Probabil că şi de acolo au venit rezultatele puţin mai slăbuţe pe final de juniorat. S-a simţit, pentru că nu mai aveam dreapta mea. Dar a fost o decizie importantă – uite, şi asta. Pentru că am pierdut un an de juniorat, practic, însă pe viitor ştiu că mă ajută. Mă feresc de accidentări viitoare din cauza prizei. Acum ştiu că trebuia să fac asta mai devreme – poate pe la 12 ani. Dar eram prea prinsă de turnee, de entuziasmul acela,  că –“wow! Locul 1!”, “Locul 1 la vârsta aceea!”. Şi nu am schimbat-o. Am ajuns, cumva, la o vârstă prea înaintată şi am pierdut, oarecum, anul acela. Dar e ok...

Saltul spre tenisul senioarelor fără antrenor, doar cu preparator fizic: "Poate cel mai greu lucru, în timpul meciurilor: ai avea nevoie să fie cineva acolo, să ai la cine să te uiţi. Dar, jocul meu, cam la fiecare turneu, îmi aduce destul de mulţi suporteri. Lumea mă îndrăgeşte rapid"

Cum e viaţa pe tur fără antrenor?
Ah, grea şi nu prea. Greuţă. Hai să îţi zic o chestie: sigur că aş avea ce să învăţ de la un antrenor, dacă mi-aş permite. Aş avea de câştigat dacă mi-ar spune – hei! Ai depăşit ceva sau Ai luat-o aici pe un drum greşit. Dar, am avut destui antrenori în trecut, de la care am extras informaţii cât am putut de mult. Eu îmi cam ştiu rutina, ştiu ce exerciţii trebuie să fac. Ştiu cum să mă coordonez bine. Sunt destul de profesionistă şi fac toate lucrurile, nu sar niciodată peste o zi de sală sau peste exerciţiile la umăr. Sunt conştiincioasă.

Vrei să spui că nu te culci pe-o ureche doar pentru că nu îţi spune nimeni că trebuie să faci ceva anume?
Exact. Cred că este şi o educaţie pe care am primit-o de la antrenorii mei, de-a lungul vremii. Aşa mi-e şi firea. Cred că atunci când îţi doreşti un lucru, nu poţi să trişezi. Nu ai cum.

Din punctul ăsta de vedere – am înţeles. Te ciocneşti însă de alt tip de probleme, de tip organizatoric? Antrenorul mai duce o rachetă la racordat, mai ajută la înscrieri…
M-am obişnuit. Merg singură de mai mult de un an. Prin rotaţie, din când în când, mai vin la turnee nişte prieteni, mai vine familia – câteodată.  Poate cel mai greu lucru, în timpul meciurilor: ai avea nevoie să fie cineva acolo, să ai la cine să te uiţi. Dar, să ştii, că jocul meu, cam la fiecare turneu, îmi aduce destul de mulţi suporteri. Lumea mă îndrăgeşte rapid şi atunci mi-e puţin mai uşor. Pentru că îi am pe ei să mă ajute.

Cum e cu antrenamentele în sala de forţă? A văzut o fotografie cu haltera aceea, mare, uriaşă. Pare grea din poză…
(N.r. - râde) De anul acesta, am încercat o dezvoltare mai mult pe partea de forţă, pentru că sunt un pic slăbuţă şi am căzut de accord cu cel alături de care mă pregătesc din punct de vedere fizic să lucrăm mai mult elemente de forţă. Masă musculară. Probabil se văd rezultatele: eu, de obicei, dacă făceam două turnee la rând, la al doilea duceam maxim două meciuri. La Târgu Jiu m-am simţit fresh. Primul turneu l-am terminat fără să am vreo problemă. Sper ca până la finalul anului să mai adaug un pic de masă musculară. Lucrez cu acest antrenor de cinci ani, avem o relaţie foarte ok, ne înţelegem, îmi este alături mereu şi, pentru asta îi mulţumesc.

Când Bianca intră pe teren: "vezi că ai apărut. Treci înapoi!”

Te strigă cineva Bianca?
Nu mă strigă nimeni Bianca. Dar, stai puţin… Bianca mă strig eu, uneori, în timpul meciurilor. Eu consider că Bianca este partea mea negativă în timpul unui meci. Şi, în momentul în care eu sunt negativă, apare de fapt Bianca. Şi mă mai strig – “Bianca, vezi că ai apărut. Treci înapoi!”. Ceva de genul.

"Sorana era idolul meu. Prefer un sfat, un pont – în loc de un autograf sau o fotografie"

Cu ce jucătoare ai vrea să îţi măsori forţele cât mai curând – dacă se poate mâine?
Ok. Am dat un interviu recent în care am spus că cred că i-aş lua un set Simonei. Deci o să păstrez curajul şi voi spune că aş vrea să mă întâlnesc cu Simona, pentru că, acum, uitându-mă la fetele din faţă, mie nu mi se pare o adversară atât de incomodă precum ar fi o sportivă foarte înaltă, care să dea foarte tare. Unei astfel de jucătoare nu cred că aş putea să-i fac faţă de nicio culoare.

Deci te intimidează mult mai tare o jucătoare gen Pliskova, Muguruza – de talie?
Da, aş spune că da. Când le vezi aşa, înalte şi cu lovituri puternice… Bine, este vorba de jucătoare de acel nivel – pe unde e Serena. Pentru că dacă mâine vine un meci cu o jucătoare de nivelul meu şi este înaltă – nu am nicio problemă. Nu-mi pasă. Poate fi mare sau mică, eu îmi fac treaba. Dar mi-aş dori să joc cu Simona.

Strângi autografe de la jucători sau de la jucătoare de tenis?
Strângeam când eram mai mică. O adoram pe Sorana. Era idolul meu. Îmi plăcea să merg la meciuri şi să strâng autografe. Acum, am crescut şi pot să dau propriile autografe, oarecum, până la un anumit nivel. Şi sunt mai interesată să stau de vorbă câteva minute despre tenis cu o persoană care eventual mi-ar putea da un autograf. Prefer un sfat, un pont – în loc de un autograf sau o fotografie.

Ţi-a dat cineva din tenis vreun astfel de sfat?
Da. În general, jucători români. În principal – Sorana. Cu care sunt prietenă. Am vorbit de mai multe ori, am întrebat-o şi mi-a spus anumite chestii. Din nou, îi mulţumesc, este o drăguţă! Şi cu Horia – la fel – foarte bune sfaturile, mai ales când vin de la acest nivel. Şi cu Simona am vorbit un pic, acum câţiva ani – deci e ok.

Cu Sorana ai şi fost comparată – semeni foarte bine fizic. Cum e – şi semănaţi, sunteţi şi prietene…
(N.r. - râde) Pentru mine, a fost ceva wow! – în urmă cu câţiva ani era idolul meu. O urmăream la fiecare pas. Semănăm, suntem prietene. Sper să jucăm o dată dublu, se ne întâlnim la turneele mari. Să fim acolo, amândouă.

"Vreau să mă ştie lumea şi aşa, puţin, de nebunatică. Mă văd jucând acolo, în fiecare zi. Sper să ajung să joc şi să ridic şi trofeul, ca să fiu cea mai bucuroasă"

Cum ţi-ai dori să te ţină minte lumea, la final de carieră?
Mi-aş dori ca lumea să fie entuziasmată când se uită la jocul meu, vreau să fac lumea fericită când se uită la mine cum joc. Vreau să mă ştie lumea şi aşa, puţin, de nebunatică. Să ştie că la orice meci de-al meu este puţin show şi este viaţă. Să nu fie ceva monoton , un fel de – “aoleu, mă uit la tenis, adorm!”. Să simtă că trăieşte cel care se uită la tenis şi să simtă că se bucură de tenis la meciurile mele.

Ultima – întrebare – visul cel mare, care este?
Eu mă visez aproape în fiecare zi jucând pe o arenă albastră – asta înseamnă  Australian şi arena cea mare – Laver. Mă văd jucând acolo, în fiecare zi. Sper să ajung să joc acolo şi să ridic şi trofeul, ca să fiu cea mai bucuroasă.

Mulţumesc şi succes!
Mulţumesc şi eu.

http://www.prosport.ro/alte-sporturi/tenis/interviu-miriam-bulgaru-pus-tenisul-hold-bac-adora-sorana-s-accidentat-imitandu-i-spanioli-reinventat-dreapta-face-trecerea-senioare-antrenor-serviciul-service-s-stie-lumea-meci-putin-show-16687625
16687625
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.